Te uiți peste umăr la trecutul tău.
Îl vezi pe el cum îți zâmbește. Îți face cu mâna, apoi se îndepărtează. În urma lui răsar flori, semn că plecarea lui a dat voie fericirii și liniștii tale sufletești să răsară.
Îți amintești cu plăcere de zâmbetele pe care știa cum să ți le picteze pe chip. Nu îți este dor de „el”, îți e dor de fericirea de necontrolat care îți dansa in suflet atunci, de faptul că erai tu și erai cu adevărat împăcată.
Dragostea știe cum să ungă suflete, să vindece golul lăsat de societatea murdară în ochii oamenilor, de neîmplinirile pe plan profesional. Dar, așa cum zicea și Otilia în capodopera lui Călinescu, „iubirea nu ajunge”. La un moment dat îți dai seama că mai trebuie ceva. Ce este acel ceva? Și unde îl putem găsi?
Te apleci și culegi o floare. Îi guști mirosul cu poftă, ți-o înfigi în păr. Respiri muzica vântului, a valurilor, a razelor soarelui. Te îmbeți cu glasul pământului și al cerului și te cufunzi în vise adânci, calde, reale. Îl îmbrățișezi pe el și adormi în brațele sale până când deveniți unul. Căci abia atunci dragostea e destul, pentru că ai găsit acel ceva care încolăcește dragostea și îi crește aripi.
