- Eşti cel mai tâmpit individ pe care l-am cunoscut în viaţa mea, iar dacă mori acum, te avertizez, doar ca să stabilesc, că grandioasa ta colecţie de jocuri video cu Pokémon eu o revendic.
George fumase şi ultima țigară, iar acum stătea întins pe sârma de rufe, cu jumătate de trup în afara balconului.
- Maică-ta te-ar ucide cu toate pensetele și ți-ar scoate ochii cu spatulele alea pe care le folosește ca să-și întindă genele dacă vede mizeria asta când ajunge acasă.
- Puțin mă pasionează acest subiect, răspunse celălalt și mai trase un fum.
- Într-un fel sau altul te va pasiona nespus atunci când nu o să-ți mai dea bani nici pentru hârtie igienică.
- Frate, vrei te rog să nu mă mai distragi? Uită-te acolo, uită-te! O fi steaua lu' Eminescu?! Ce mai splendoare, mă jur... vino 'ncoa și spune-mi dacă ea e!
- Retrag tot ce am spus. Ești cel mai tâmpit individ din întregul univers.
- ... ești bolnav psihic?! Vino aici când îți spun!!!
Florin își întinse mușchii și căscă obosit.
Ceva se auzi de la etajul inferior, ca un dulap izbit de perete.
- Ai auzit asta? se răsuci el puțin, îngustându-și privirea.
- Da, steaua lui Eminescu mi-a spus că Veronica a fost o partidă bună de tot...
Florin se crispă puțin la auzul acestei replici, dar se concentră iar pe zgomotul ce continua să se audă. Bufnituri și iar bufnituri...
... și voci.
- Frate, eu mă duc să verific. Vezi că NU sunt scări mai jos de balcon! strigă în timp ce se grăbea către scările în spirală ale casei lui Bogdan.
Coborî și zgomotele își răriră intensitatea treptat. Se simțea prost pentru că se alarmase, dar când intră în bucătărie, dădu cu ochii de o cameră dezastruoasă.
- Ei, doamna Foriș o să ne spânzure pe toți pe sârma de întins ru...
Zgomotul unui metal ce se izbise de gresie îi curmă traseul vorbelor.
- Aud ciripeli... aud cântecele...
Florin tăcu instant și înaintă în bucătărie. Camera era uriașă pentru o bucătărie, dar când ești agent imobiliar și ai un doctor ginecolog în calitate de fost soț care îți plătește pensia alimentară lunar, pensie ce echivalează cu venitul anual a 30 de bugetari, îți permiți și castele tipice Frumoasa adormită, chiar și un candelabru strălucitor care arată ca o bilă de biliard gigantică, deasupra unei mese făcute din lemn adevărat de stejar...
- ...cine-i acolo? șovăi băiatul către umbrele dulapurilor.
- Aud ciripeli... aud cântecele...
Florin deja devenea paranoic și i se făcuse pielea de găină. Geamul era deschis în lături și frigul codrilor ce înconjurau proprietatea familiei Foriș pătrundea liber în încăpere.
Scană aria dimprejurul său și nu dădu cu ochii de niciun individ.
„Se pare că Big-Foot ne face o vizită”, gândi Florin.
Mai făcu doi pași prin beznă iar apoi călcă pe ceva umed. Sări înapoi către întrerupător, care bineînțeles, nu funcționa. Încă o crimă la adresa instalațiilor din casa Foriș pe listă...
- Ai face bine să zici ceva normal dacă vrei să nu te calc în picioare, grăi ceva mai tare către încăpere.
Un murmur lent îl făcu să tresară. Ce naiba se petrecea aici? Își scoase încet telefonul din buzunar și lumină difuz bucătăria. Un trup de fată zăcea întins pe jos, rezemat de un picior al mesei de stejar, îngropat într-o pată stacojie.
- Sfinte Lucifer...
Aproape că-și scăpă telefonul din mână. De fapt nu, greșesc, aproape că-și scăpă demnitatea din mână.
- Hei... ce ai pățit? Ce e cu tine aici? șopti într-un suflet către ființa amorțită.
- Aud ciripeli... aud cântecele...
Telefonul lumină chipul palid, extrem de palid al fetei, înspăimântându-l de moarte. Chipul ei arăta teribil de cunoscut, dar în acele clipe nu trebuia să gândească, ci să acționeze.
Nu știa cât de repede avea să ajungă SMURD-ul acolo, dar se vedea clar că fata pierduse vizibi o grămadă de sânge și după cum erau colorate venele de pe fruntea și tâmplele sale, viața se mai ținea de ea doar cu un elastic mult prea întins.
Privi către trupul ei purpuriu și văzu de unde provenea balta de sânge...
Apoi, începu să urle, să-și scuipe plămânii pe toți pereții. Trezea toată casa în căutare de ajutor. O luă în brațe și merse direct la baie cu ea. La naiba cu toți doctorii! Nu putea sta cu mâinile în sân, nu când o ambulanță românească avea nevoie de minute în șir pentru a ajunge la destinație, și nu când sângele continua să curgă iar asta îi amintea de ceva, ceva care nu era deloc concret, dar știa că trebuie să facă orice pentru a salva acel trup livid de culoarea apusului vinețiu.
*
Un trup cald lângă mine. Mă ține în brațe, îi aud inima și vocea. De ce nu mă lasă în pace, să pot muri liniștită? Ce vrea să facă?
Aud ciripeli... aud cântecele... e minunat aici...
Nu am cerut niciodată moartea... dar mi-am dorit-o.
Iar când îți dorești ceva cu adevărat și înfrunți furtunile ca și cum ar fi doar brize răcoroase, poți obține vântul și poți conduce furtuna.
*
Florin o așeză în cada umplută cu apă. Apucă o pilă de unghii de-a doamnei Foriș de pe marginea chivetei și rupse hainele de pe tânăra rănită. Îi spălă rănile și scoase trusa de prim ajutor din dulapul de sub chiuvetă. Îi clăti rănile și o menținu în apă, dar mâinile i le scoase afară. Ochii începură să-i lăcrimeze de la aburii care îmbrățișau încet pereții vopsiți în nuanța oceanului trist.
Ceilalți începură să se dezmeticească pe rând. Acum reședința Foriș era un cor prelung de țipete de teroare și spaimă. Florin încă era calm, dar în timp ce îi pansa rănile, umbrele mâinilor îi tremurau, la fel ca și sufletul.
„Nici să nu te gândești să mori, nici să nu te gândești să mori, nu și de data asta...”
Își repeta asta în cap ca pe o rugăciune, ca și când și-ar fi dorit să aibă puteri telepatice, iar gândurile sale ar fi putut ajunge la ea.
Ochii ei îl priveau hipnotizați, ficși, goi. Morți.
- Respiră! strigă el. Mă auzi?! Respiră!
Ea inspiră, iar zgomotul reieșit din gâtul ei era uscat.
El o privi cu durere și nervi.
„Nici să nu te gândești să mori din nou...”
- Aud ciripituri... aud cântecele...
El îi îmbibă trupul cu apă caldă și îi spălă urmele de sânge de pe corp. Fata aceea zăcea semi-goală în fața lui, iar el se scufunda în ochii ei. Ochii ei atât de întunecați și pierduți, înroșiți și lucioși... începură să se închidă.
- Hei, hei! Uită-te la mine! Nu înceta să mă privești! strigă el învelindu-i obrazul cu palma.
Oftă exasperat. Își trecu cealaltă mână prin păr, apăsând pe creștet, rugându-se la dumnezeul lui ca toate acestea să fie doar un vis, ori cel mult o glumă proastă. De ce nu își putea aminti?
- Cum te numești? o întrebă cu glasul tremurat.
- CINE DRACU A FĂCUT ASTA?
- UNDE E RATATUL DE CRISTI?
- ... MĂ-TII, DRAGOȘ!
- PROASTO, 112 E NUMĂRUL DE LA SALVARE!!!
Florin începu să-și piardă cumpătul. Înghiți în sec, apoi vorbi cu glas și mai nesigur:
- De unde vin ciripiturile?
- Zbor... fericire...
Florin simți că îl străpung 100 de ace în creier.
- În regulă... dar cântecelele?
- El m-a prins de mână... când zburam...
- Cine te-a prins de mână?
- Îngerul...
- Cum... cum arată?...
În colțul buzelor ei răsări ceva ce se voia a fi un zâmbet.
- Aripi, flori... lumină...
Florin o apucă de obraz. Era rece sloi... iar el avu nevoie de două secunde pentru a-și regăsi autocontrolul care aproape i se înecase în cadă.
- ... lasă-mă... lasă-mă să mor..., șovăiră buzele albite de apropierea morții.
Florin ridică ochii din pământ. Ochii plini de lacrimi. În următoarele secunde gesturile lui fură absolut involuntare, incotrolabile. Apucă toate prosoapele din încăpere și le îmbibă cu apă fierbinte. Le așeză pe pieptul ei. Ea îl privea cu ochii căscați, ce semănau cu două semiluni. Era aproape inconștientă, dar singurul lucru care o mai ținea acum în viață era această voce și acești ochi verzi precum primăvara.
Mâinile îi deveneau purpurii și venele de pe tâmple deveniseră și mai evidente...
Dracu să o ia de casă așezată în pădure... dracu să-i ia de doctori... dracu să vă ia pe toți...
Îi prinse degetele și îi așeză palmele pe gât. Cei din jur se evaporaseră. Realitatea se dizolvase. Totul era nimic.
Tânărul plângea. El plângea. După cinci trilioane de ani în care ar fi putut fi confundat foarte bine cu un munte, acum dădu voie în sfârșit și ploilor să-i curețe rănile murdare. Și singurul vinovat pentru acest fapt era sufletul acesta care se stingea în fața lui... ochii aceștia ai căror nume nici nu îl cunoștea.
Simțind căldura aceea, viața din ochii în jurul cărora începuse să se schițeze un trup, fata își simți corpul electrocutat. Ochii aceia îi mai văzuse, simțea ceva cunoscut în adâncul pupilelor, în jurul lor, în irișii care se scăldau în mări adânci. Ar fi vrut să poată vorbi, dar nu reușea decât să tremure. Ea însăși devenise un cutremur.
Iar apoi, îl mai auzi, pentru o ultimă dată:
- Cum te numești?
Iar ea zâmbi. Zâmbetul ei scârțâi, iar sufletul băiatului se îndoi și se chirci până reuși să desclușească misterul din spatele acelui chip. Buzele ei uscate se mișcară într-o arcuire ce îi aduse aminte de un colț de Lună, cel despre care mama sa îi spusese, când era mic, că poți să-ți pui dorințe. Își dori în acel moment, ca tot ce avea în el viu, să fie dăruit acestui suflet fraged. Își dori, strigă tot cerul, zbieră la acel Dumnezeu care se ascunde în spatele norilor și care merge printre oameni, își sugrumă sufletul pentru a și-l smulge dintre coaste și pentru a-l așeza în ochii aceia negri ca penele unei rândunici.
Sufletul ei ieși dintre acei pereți putrezi, strecurându-se printre gratiile osoase, iar el o văzu. Văzu lumina, văzu steaua care îi înlocuise locul inimii și îi văzu ochii... singura pată de întuneric din acel bulgăre de Rai.
Și mai văzu încă ceva.. Buzele ei încă zâmbeau desenate de lumina Lunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu