Sărutul

Un ochi, cel drept, îmi era nins, iar celălalt, stângul, secătuit. În unul se îngropase viața, iar în celălalt moartea.

Dar cu ambii te vedeam pe tine, închircit de durere, în timp ce ochiul stâng te scruta fără îndurare. Zăpada de pe ochiul drept se topea încet, în timp ce inima striga din colivia ei spre ochiul stâng să înceteze.

Tu te-ai încolăcit, disperat, pe jos, până la picioarele mele. Durerea îți cânta pe buze, răzbătând spre pereți, lovindu-se de ei și revenind spre tine, în tine.

Încet și sigur, viața ta era suptă de către ochiul meu, precum buzele unui vițel flămând.

Tu, în loc să îmi îndoi picioarele, să mi le fărâmi, să le ucizi, le-ai sărutat. Le-ai sărutat în timp ce tremurai, cu ultimele forțe.

Inima mea se zbătea în colivie, lovind cu aripile în gratii, zguduindu-mi viscerele.

Îmi săruți genunchii. Ochiul morții se mărește, uimit. Până și moartea, din când în când, se oprește din treaba ei și privește către oameni.

Ai răsuflat peste pielea mea, simțind probabil durerea care își micșora intensitatea. Ți-ai ridicat mâinile spre coapsele mele. Le-ai strâns și zgâriat cu unghiile tale sângerânde. Îți auzeam suflul fierbinte implorând.

Celălalt ochi îmi umpluse obrazul de lacrimi. O jumătate din mine s-a întins spre tine. Cealaltă nu se clintea de fel, așa că mi-am rupt piciorul și m-am așezat în genunchi în fața ta. Cu o mână ți-am învelit ceafa din care curgeau șiroaie de sânge și lacrimi. Ochii tăi erau totuși atât de vii.
Buzele îți fumegau, probabil de la atâta forță consumată, atâta luptă, atâta durere sfârâind în vene.

Te-ai întins și ți-ai stins buzele în obrazul meu. Ochiul morții pălea încet. Mi-ai desfăcut apoi pieptul și mi-ai scos inima din colivie. Ți-ai așezat-o pe umăr. Trăgând încet de fermoarul de pe pieptul tău sângeriu, ai băgat mâna printre gratiile pline de sânge și ți-ai scos și tu inima. Avea aripile pleșuve, îmbibate în sudoare și ploi, ca și când se zbătuse îndelung.

Mi-ai așezat-o în palme. Era atât de fragedă și respira greu, atât de greu...

Între timp, tu ai luat inima mea de pe umărul tău și, după ce ai sărutat-o, ai așezat-o între gretiile toracelui tău. Ai tras fermoarul oftând dureros. Apoi m-ai privit în ochi, atât de fix că aproape ți-am scăpat inima din mâini.

Ochiul morții o privea cu poftă și nesiguranță. Își pierdea, cu fiecare secundă arsă, puterile de a sfredeli. Acum că inima mea era la tine, nu mai avea cum să te ucidă. M-ar fi ucis, așadar, pe mine.

Aveam de făcut o alegere. Inima abia mai respira. Avea nevoie de resurse. Lumina ei se stingea încet.

Mi-am atins cu ea fruntea, bărbia, obrazul ștrejuit de ape, buzele acide, iar apoi, ochiul morții. În acea clipă, moartea izbucni în lacrimi. Viața o stârpi în picioare.

Am așezat cu grijă inima în colivie și am tras zăvorul. Tu mi-ai închis pieptul la loc și ai cusut rana cu sărutări.

Iar apoi, ne-am îmbrățișat. Și așa vom rămâne pentru totdeauna.