Mereu am grijă la lupi.
Frații mei se roteau în jurul copacului bătrân din vârful dealului. Stând întinsă în porumbul transpirat, îi vedeam cum râd și plâng, lovindu-și oasele cu energia lor. Soarele strălucea și ei erau razele lui.
Mi s-a întrerupt caseta gândurilor când am prins cu coada ochiului stâng mișcări negre, umbre nebune fugărite de coșmaruri. Șoaptele lor ajungeau până în străfundurile gândurilor mele. Pentru câteva clipe, am orbit, și nu din cauza soarelui.
M-am ridicat în picioare pe porumb și mi-am dus mâna streașină la ochi.
- Ce-o mai fi și asta? aud vântul cu susură prin urechile frunzelor de porumb.
Sar de pe grămada care-mi survenise drept saltea și mă trezesc gâfâind de la atâta alergat. Umbra continuă să sară și să dispară, regăsind-o mereu în mișcare, dinamică, nebună. De ce o urmăresc, nu am habar.
Mama mi-a spus să am grijă la lupi.
Traversează pârâul de unde sorb vacile seva vieții fără să apuc să-i văd picioarele săltând. Mă opresc și-mi simt corpul arzând ca o torță sub ochii întrebători ai vacilor și cei năucitori ai Soarelui. Nu am adăstat mult. Mi-am luat avântul necesar și am sărit, alunecând pe călcâie. Mi-am recăpătat echilibrul atunci când țipetele fraților mei s-au metamorfozat în mâini până la mine. M-au împins și în următoarele clipe ajungeam umbra din urmă.
După alte zeci de minute de alergat și sorbit aerul în doze uriașe pentru plămânii mei uscați, m-am trezit în beznă. Nici urmă de soarele care mă hrănea. Sfâșii o bucată de material de la pantalonii prăfuiți și zdrențuiți și-mi șterg sudoarea de pe gât și față.
Am crezut că m-am pierdut, până i-am zărit ochii. Fiorii de gheață m-au paralizat. Urcau și coborau pe spinarea mea, tăindu-mi graiul și circulația sângelui din corp. Mârâitul n-a întârziat să-mi urce pe piele până în creier. N-am înghițit. Rămăsesem fără orice lichid în corp. Moartea mă privea în ochi iar eu o priveam pe ea.
Picioarele mi s-au îndoit și am căzut în genunchi fără să simt pietrele zgrunțuroase de sub ei. Sângele îmi încălzi pielea. Pantalonii mei rupți mi-au dispărut de pe trup. Haina la fel. Rămăsesem goală, fără nimic altceva decât mintea perfect trează și conștientă.
Pășind către mine, ieși din întunericul care-l învăluia. Se metamorfoză din câțiva pași din fiară în demon cu ochi verzi-gălbui. Pielea ca mijlocul soarelui, dinții învățuiți în lumina lunii, gâtul crestat în lemn de nuc, mâinile smulse din rădăcinile celor mai bătrâni stejari, degetele vii precum frunzele verzi ale verii... iar buzele carnale, virgine, precum mugurii de trandafir așezați în buchețele.
Mi-a înconjurat gâtul cu degetele, pe care la contactul cu pielea mea le-am simțit pline de nervuri, exact ca niște frunze de vie. M-a strâns cu putere, dar era un efort zadarnic, căci aerul îmi murise de mult. M-a trântit pe spate între pietre. Fisura pe care am luat-o drept țeasta mea crăpată-n două s-a dovedit a fi de fapt ruptura bolovanilor de sub noi. Nu mai clipisem de secole. Îl priveam înlemintă. Era cea mai frumoasă și odioasă creatură pe care o vedeam vreodată. Strânsoarea i-a pierit când m-a simțit aproape de sfârșit. S-a repezit către gura mea uscată și a suflat prin ea un aer rece, de dimineață siberiană.
M-am ridicat instantaneu. Am privit în jur și tot ce voiam era să scap de acolo, să pier, dar în niciun caz în întuneric. Nu, eu nu puteam muri în mâinile lupilor.
Vocea lui crestă adâncituri în pielea mea. Când rostea cuvintele, parcă întreaga mea ființă prindea viață.
- Între dinții mei nu vei pieri, căci nu asta vreau să îți ofer...
Eram stupefiată. Mintea mea brăzdată de trilioane de întrebări nu putea obține niciun răspuns.
Am început să-mi număr bătăile inimii, ca să îi validez psihic prezența.
- ... însă îmi este teamă că nu asta te așteptai să găsești atunci când mi-ai urmat pașii între umbre...
Pe toții craii și zeii din Olimp, unde mi-am căutat moartea?
Am stat câteva secunde infinite să concep ceva de spus. Îmi era teamă să nu mor ucisă de cuvintele lui dacă nu reușeam să șovăi ceva printre buze.
- Cine... ești?
I-am prins surâsul zeflemitor prin întuneric. Corpul mi-a fost străbătut de unde electrice.
- Nu vreau să te condamn la o eternitate în moarte... nu vrei să știu cine sunt.
- Atunci... de ce m-ai adus aici? am scuipat către umbra lui.
- Nu eu te-am adus, tu m-ai urmat fără măcar să te chem.
Am suspinat. Simțeam atâtea valuri de gânduri cum îmi săltau printre ramurile din capul meu încât atunci când m-am dezechilibrat, am fost recunoscătoare să îl văd din nou în fața mea. De data asta, îl puteam privi fix în ochi fără să mă simt de piatră.
- Vreau să știu cine ești, m-am auzis spunând fără să gândesc.
- Nu ai face față unei astfel de...
- Spune-mi odată! am strigat prinzându-mi mâinile de haina lui.
El a căscat ochii cât două gropi infinite.
- Nu... mă... atinge! a spus și m-a împins în beznă.
Nu! Lumina mea nu poate rămâne aici. Nu în condițiile astea.
- Ori îmi spui cine ești, ori aflu singură!
Iarăși acel surâs zeflemitor.
Mi-am îndesat mâinile și pașii prin întuneric până m-am trezit străfulgerată de ochii lui. Apoi de buzele lui. Strivindu-se de gâtul meu. Cu o mână îmi susținea bărbia iar cu cealaltă îmi învelise pântecele. Lipindu-și trupul de spatele meu, i-am simțit foșnetul buzelor urcând către ureche, șuierând precum frunzele bătute de brize:
- Sunt moartea ta.
- Și atunci... ce mai aștepți? am zâmbit către întuneric. Hai, ucide-mă! Arată-mi cine ești!
M-am smuls din acel vârtej de emoții care mă posedaseră pentru câteva clipe infinite. Rațiunea mea, aproape strivită, mă îmbrânci din acel abis. Am mulțumit zeilor în gând.
- Cum... cum ai... ?
În secunda următoare, alergam în întuneric. Necunoscutul mă îmbrățișa iar eu îl îmbrățișam înapoi. Nu, distrugerea lui nu e pentru mine. Nu vreau să îmi pierd lumina iubindu-mi moartea neagră.
- Nu ai unde să te ascunzi de mine!
Am înghițit emoția. Desigur că nu am unde să fug. El oricum mă va găsi, indiferent cât voi fugi. Fugi, fugi, zâna mea, spală-te cu apele Nilului și renaști în lumină, dar de demonul tău nu vei scăpa decât în păcatul care-ți roade noaptea așternuturile minții!
Am plonjat în aer printre copaci și crengi până am simțit pământul moale sub palme. Am sărutat iarba recunoscătoare. Am inspirat aerul viu cu dragoste. Am supt lumina care îmi vindeca umerii și gâtul rănit de sărutările întunericului.
Îl dorești... știi la fel de bine ca noi asta, am simțit gândurile păcatului zgâriindu-mi ochii sufletului. Îl doresc, dar chiar de va fi să mor în dureri trupești, nu am să mă vând lui!
Mi-am întors privirea către pădure. Am zâmbit zeflemitor.
- Ucisă fost-a moartea luminii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu