Dimineața zeilor

În data de 1 decembrie a unui an a cărui clepsidră temporală e aproape de sfârșit, tu te afli în mijlocul lumii, iar lumea în jurul tău.

Diminețile nu-s pentru speranțe sau priviri cu ochii bulbucați spre fereastra deschisă spre universul tuturor posibilităților. Îți lași patul în urmă și te închizi în baie. Cine vrea să mai iasă din baie într-o (primă) dimineață de decembrie pentru a înfrunta o țară care s-a-ntors cu josul în sus spre dimineață? Să nu mai pomenesc de vremea care (nu) te prea surprinde în ultimele zile (luni).


Îți faci (sau nu) o cafea, un ceai, o băutură cu aroma vieții pe care nu o mai adulmeci nici măcar în mandarinele pe care ți le-a trimis mama pentru luna asta, din orașul tău de baștină, la care visezi în timp ce soarele răsare. Dansul porumbeilor te încântă; printre unicele etape ale dimineții care nu te fac să vrei să adormi la loc. Ți-e frică; știi, desigur, că decembrie înseamnă sfârșit, iar sfârșit înseamnă furtuni, iar furtunile înseamnă frig. Și ție nu-ți place frigul; nu când lumea se învârte în jurul ei și tu ești în mijlocul lumii.

Nu distrug cu dinții mai mult de o felie dintr-o mandarină; doi sâmburi îmi rămân sub limbă și mă întreb dacă am să mă pot lepăda vreodată de fricile care mi se îngrămădesc mereu înapoi în subconștient înainte cu câteva minute de a da cu ochii de propriul meu chip în tavanul care mă veghează în permanență.

Cu toate că mă simt ca o stafidă într-un cozonac (sufocat, stors de dulceață, aproape de colaps), părăsesc acasă și mă-ntorc în cercul meu vicios, în drumurile mele zilnice.

Sunt invizibil. Trec pe lângă oameni care nu mă privesc. Trec pe lângă viitoare sicrie, pe lângă viitoare flori care acum au creier și ochi și unghii date cu ojă sau păr proaspăt tuns. Nu mă aplec după bucata de covrig pe care o scap pe jos când alerg spre tramvai; fac fericită o oaste de porumbei.

Azi văd centrul în nuanțe de alb și negru. Azi aud roțile tramvaielor cum sfârtecă, cu mișcarea lor de rotație și forța lor frecare, capete de furnici care speră să ajungă pe celălalt trotuar, la familie. Un gândac negru traversează centrul odată cu mine. Îl văd pe domnitor, îmbrăcat corespunzător ocaziei, cum vorbește oamenilor care îi fac poze; nimeni nu pare să îl audă și eu risc a părea un aiurit. Mă-ndepărtez înspre cinematograful cu rugină la colțurile ferestrelor. Gândacul se pierde de mine, dar mulțimea crește.

Parada încă nu a început. Oamenii așteaptă, emoționați, debutul defilării. Au fețe optimiste și creștete înghețate. Totul pare liniștit.

Pe capul domnitorului stă așezat un porumbel, cu un picior lipsă, care începe să țipe și distrage atenția mulțimii pentru o clipă.

Toți privesc către porumbel; el nu încetează; glasu-i devine tot mai aprig cu fiecare strigăt; un ins al mulțimii începe să țipe; apoi un altul, până când întreaga mulțime uită de scopul lor și se unesc cu toții într-un urlet simultan, sfidător. Doi, trei se ascund și privesc speriați către grozăvie; alții, care nu strigă, încep să lovească-n cei care își proiectează saliva în aerul amorțit al primei dimineți a lui decembrie.

Îmi arunc lasoul privirilor spre bulevard, de unde venea parada. Schelete cu caschete, înfipți în taburi și tancuri ale armatei. Fioros, ca un mare conducător, un tanc ruginit, înmuiat în soldați, conduce parada. Mă întorc spre mulțime, care pare că se pierde într-un haos.

Parada se termină. Oamenii se întorc spre bulevard și aplaudă, pe rând, începând cu unul mai nebun, care nu simte decât că ochiul stâng îi intră sub pielea pe care o simte ca pe o platoșă solzoasă, din timpurile unui război intergalactic nedeterminat.

Aplaudă. Aplaudă. Aplaudă până când soarele apune, apoi se întorc acasă, să doarmă liniștiți.

Centrul e liber. Fac pași molcomi spre domnitor. Pavajul e fierbinte, ca un teren de fotbal după un meci cu prelungiri de peste jumătăți de ceasuri între marile campioane mondiale ale tuturor generațiilor. Domnitorul are capul aplecat, privind spre palmele sale desfăcute și suspindând în ploaia de lumini a stelelor roșiatice. Îl întreb ce-i de suspină așa îndurerat, fiindcă văzându-l așa pe domnitor, mi se frânge inima o scândură putredă sub lovitura unui meteorit. Îmi întinde porumbelul și gândacul.

Gândacul are corpul strivit și i se scurtcircuitează o antenă.

Porumbelul sângerează și răsuflă răgușit, cu penele arse până la os; se zbate pentru fiecare gură de aer.

Îmi scot pălăria și îl culc înăuntru, apoi îl ascund sub palton. Gândacul îl așez cu mare grijă în buzunarul de la piept al cămășii.

Privesc înc-o dată spre domnitor. Cerul plânge cu fulgi roșii, însângerați, rupți din stele, și se îngrămădesc entuziasmați pe umerii impunători ai statuii.

Cine se teme de întunericul nopții, când luciditatea dimineții e mai înfricoșătoare decât orice coșmar cu îngeri uciși din neștiință?